Rasaritul lunei. La Tismana
de Grigore Alexandrescu
Decat in frumoasa noapte cand plapanda-i lina raza
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O priveliste c-aceea ochii-mi n-au putut sa vaza,
Lun-asa incantatoare n-am avut a admira.
Si intai, ca o steluta, ca faclie departata,
Ce drumetul o aprinde in pustiuri ratacind,
In a brazilor desime, in padurea-ntunecata,
Printre frunze clatinate, am zarit-o licurind.
Apoi tainicele-i raze dand piezis pe o zidire,
Ce pe muche se ridica, locas trist, nelocuit,
Mangaie a ei ruina cu o palida zambire,
Ca un vis ce se strecoara intr-un suflet pustiit.
Apoi glob rubinos, noptii dand miscare si viata,
Se-nalta si, dimprejuru-i dese umbre depar tand,
Pe-ale stejarilor varfuri, piramide de verdeata,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncand,
Lumina adanci prapastii, manastirea invechita,
Feudala cetatuie, ce de turnuri ocolita,
Ce de luna colorata si privita de departe
Parea unul din acele osianice palate
Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc:
Si pustiul fara margini, si cararea ratacita,
Stanca, pestera adanca, in vechime locuita
De al muntelui sfant pustnic ce sarmanii il iubesc .
Erau dulci acele ceasuri de extaz si de gandire:
Soaptele, adanci murmùre ce iau viata in pustii,
A mormintelor tacere ce domnea in manastire,
Loc de zgomot altadata, de politici vijelii.
Noaptea, totul astei scene colosala de marire,
Doua nobile instincte cu putere destepta;
Unu,-a cerului credinta, altu,-a patriei iubire,
Ce odata-n aste locuri pe stramosi ii insufla.
Muntii nostri-au fost adesea scump azil de libertate,
Si din varful lor romanii, torent iute, furios,
S-aruncau; multimi barbare pentru prada adunate,
Lei sosind, era la fuga ca un cerb ranit, fricos.
...
Cu trufie craiul ungur catre tara-nainteaza :
Sunt plini muntii de ostire, suna zalele de fier;
Pintenii lucesc; la luna sabiile scanteiaza;
Basarab incheia pacea cum vrajmasii lui o cer .
Dar romanii nu vor pacea, nu vor trista umilinta
Ce asupra-le aduce un necinstitor tractat:
Ura lor e nempacata; in a lor cruda dorinta
Cuprind muntii, inchid dr umul ungur ului spaimantat.
Astfel e atunci omorul, cat ostasul inceteaza
Obosit, si riga singur cu putini scapa fugind;
Stralucitele-i vesminte le ar unca el de groaza,
Plange si in a sa tara se intoarce blestemand.
Niciodata asta luna ce inoata in tarie,
Ca fanal purtat de valuri pe a marilor campie,
Mai mult numar de cadavre de atunci n-a luminat,
Niciodata mandru vultur ce-n vazduh se cumpaneste,
Acel domn al atmosferei ce un veac intreg traieste,
De o prada-asa bogata inca nu s-a-ndestulat.
Se gasesc s-acum pe rape bucati de ar muri zdrobite;
Am vazut intinse pinteni de rugina putreziti,
Si pe-al razboiului munte monstruoasele morminte
Unde sefii ungurimii zac cu totii gramaditi.
Dar romanii, fii ai celor ce-n vechime se luptara,
Cu sudori adap pamantul, castig hrana in dureri;
Sunt plugari; si alte nume, oameni noi se inaltara,
Oameni nensemnati si mandri de vechimea lor de ieri.
Straini printi ce ne-apasara au dat lor drept mangaiere
Averi, cinsti, care odata se-mparteau drept rasplatiri,
Monopol fac azi de drepturi; in a lor scurta vedere
Propasirii neinvinse pun ei dese-mpotriviri.
Nu e-asa legea naturii, nu e-asa a tarii lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cadea trufia lor:
Al sudorilor straine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot romanul, tarii lui folositor.
Cugetari adanc ascunse, idei drepte si inalte,
Ce in inimile-alese ura lor le apasa,
Vor vedea lumina zilei; si in forma de mari fapte,
Sub privirea provedintei, lumii se vor arata.
(1847)
Rasaritul lunei. La Tismana
Aceasta pagina a fost accesata de 2358 ori.
