Epistola Dlui V. II
de Grigore Alexandrescu
Ziceai ca in viata cea mai placuta stare
E a omului slobod de orice-nsarcinare,
Care grijile lumii departe le arunca,
Si-n pace, in tacere, in liniste adanca,
Lungit frumos pe spate, cu un ciubuc in gura,
Avandu-si intru toate placerea de masura,
La fumul ce se-nalta se uita, se gandeste,
Si slava drept nimica, drept fum o socoteste.
Tu dar, apostol vrednic al acestei doctrine,
Care ne izbaveste de grijile straine,
Spune-mi prin ce mijloace natura-mi pot preface
Si zilele ca altii sa le petrec in pace.
Cum sa ma scap de muze, de vechea tiranie,
De-ale lor capricii, de-a lor cochetarie,
Care intotdeauna mi-au fost suparatoare,
Si pricini felurite de lunga intristare?
in ce muzele noastre pot sa ne foloseasca?
Nici chiar de un datornic nu stiu sa ne plateasca!
In zadar mai deunazi, am vrut, prin poezie,
Sa scap de-o bagatela, de-o mica datorie;
S-am aratat acelui care cerea parale
Ca viata e scurta si vrednica de jale;
Ca aurul, argintul, metale pacatoase,
La omul ce-o sa moara nu sunt trebuincioase,
Ca averea n-o ducem in lumea viitoare;
I-am fagaduit inca o elegie mare,
Care pe larg sa-i spuie, curat sa-i dovedeasca
Cum trebuie averea sa o dispretuiasca,
Si versuri prin gramada i-am dat ca sa-si aleaga.
Dar toat-a mea silinta
A fost peste putinta
Puterea armoniei sa-l fac s-o inteleaga.
M-as mangaia d-aceasta, cand as vedea ca, poate,
Prin scrieri vom preface naravuri desfranate;
Atunci, lasand odihna, pentru al multor bine,
As zice si as face cat spanzura de mine.
Acum insa ce iese, de-oi alerga prin casa,
De m-oi lovi de-un scaun, de soba si de masa,
Ca sa arat in versuri, in randuri masurate,
Ca cinstea si virtutea sunt lucruri laudate,
Ca numai fapta buna este izvor de bine,
Iar cea rea isi aduce pedeapsa ei cu sine?
Astea sunt prea frumoase si bune pe hartie,
Cine insa le-asculta sau va ca sa le stie?
De cand lumea e lume, ce carte omeneasca
Putu de fapte rele pe oameni sa opreasca,
Tiranilor sa-nsufle a patriei iubire,
Pe cei fara de suflet sa-i faca cu simtire,
Pe hoti sa-i indemneze cu cinste sa traiasca,
Si cati judec norocul sa nu-l napastuiasca?
Cante lupii si ursii in pilde cat le place
Omu-si cauta treaba si tot ce-a-nvatat face.
Povetele sunt vorbe, dar fapta e departe;
Si prea putini urmeaza moralul dintr-o carte.
De as avea-ncai darul sa scriu de porunceala,
Si cand cearca pamantul vreo mica zguduiala,
Sa fac cate-o duzina de ode sugrumate,
Sa laud rau sau bine, as fi multumit, poate,
in vreme ce acuma, vorbind cum mi se pare,
imi fac vrajmasi. Sunt oameni ce nu iau indreptare,
Iar mai vartos aceia ce vor sa ne munceasca,
Cantandu-ne cu iadul cantarea cea draceasca
Tu stii ca am patit-o, cand am cercat a spune
Ca versuri schilogite nu cred sa fie bune,
Si ca deocamdata noi nu stim latineste.
Ura neimpacata, ce-n furia-i scrasneste,
A zis (ce urat vede a omului orbire!):
Ca lupii, ursii, leii vorbesc de stapanire,
Ca lupul e cutare, ce judeca, despoaie,
Si ia de pe om pielea ca lupul de pe oaie,
Ca lebada e omul ce da povatuire
Acelor care umbla pe calea de pieire,
Ca boul e cutare ajuns in treapta mare,
Dator de orice bine la oarba intamplare,
Si-n sfarsit ca magarul ce zbiara si racneste
E un autor jalnic ce prost ne sfatuieste.
Iata ce intelesuri si ce cugete rele
Vrajmasii fara lege dau scrierilor mele.
Apoi pas de lucreaza in aste vremi de jale,
Cand vor sa-ncurce statul in pricini literare.
In zadar si cenzura de mine-ncredintata
Si alti cativa prieteni cu buna judecata
Ma apara in lume, le spun ca au greseala,
Caci ei o tin tot una si zic ca nu se-nseala.
Multumesc asta data si stapanirii noastre,
Care nici vru s-asculte la vorbe asa proaste.
Altfel, zau, imi e teama ca-n loc de multumire
M-ar fi facut prieten cu vreo manastire,
Unde spalandu-mi vina, prin post si nemancare,
Mergeam in rai de-a dreptul si fara cercetare.
De ce, domnilor critici, atata uraciune?
Dobitoacele mele au cugete prea bune;
Si numai ton de carciumi, poezii monstruoase,
Cenzura cea desteapta e drept sa nu le lase;
Ele ne strica gustul, si trista lor manie
Parnasul il preface in proasta bacanie.
Dar fabulele mele detot nevinovate
Nu se ating de nimeni, n-au personalitate.
De va gasiti in ele, imi pare foarte bine;
insa de va e teama, ca nu cumva prin mine
Sa se-ndrepteze lumea, greseala va e proasta;
Puteti sa luati pilda chiar de la dumneavoastra,
Care nu va prefaceti, si fara incetare
Acelor ce v-asculta aduceti suparare.
Oricum, imi e cam frica; de astazi inainte
La pasari, lighioane, voi da alte cuvinte.
Desi mai aveam inca, marturisesc pacatul,
Sa zic cateva vorbe de Paris raposatul,
Care, barbat de cinste, om plin de bunatate,
Facea versuri d-acelea ca din topor lucrate,
Cum faceti dumneavoastra. Dar iar v-auzeam gura,
Si iar manjeati hartie, iar v-aratati caldura;
Furiosi de manie, iar strigati dupa mine:
"Auzi, nelegiuitul, ca mortii nu scriu bine!
Auzi ale cui versuri le socoteste glume,
Si cu ce chip vorbeste de dusii de pe lume!
Aceasta este vina grozava, criminala,
Si merita osanda, pedeapsa capitala."
Asa ca sa nu sufar strigari, nemultumire,
Ca sa nu trag asupra-mi vreo nenorocire,
Gandeste-te si-mi spune un mijloc de-ndreptare,
Tu, care petreci vremea in sfanta nelucrare,
Care ai scri prea bine, de ai avea dorinta,
Dar care in odihna iti marginesti silinta,
Spune-mi cum poti de rima, de muza-a ma desface,
Si eu, drept rasplatire, o satira ti-oi face.
1842
Epistola Dlui V. II
Aceasta pagina a fost accesata de 2060 ori.
