Cimitirul
de Grigore Alexandrescu
Pestera-ntunecata, azil al pocaintei,
Unde omenesti fumuri ca fumurile pier,
Unde eroii credintei
Au murit pentru lume ca sa traiasca-n cer!
Tu care ai fost martor l-atatea rugaminte
Ce se sopteau in umbra si in racoarea ta,
Cand inima fierbinte
Viata de vecie in lacrimi o cata,
Daca boltile tale, ce nu pot fi patrunse
De omenesti suspinuri, de-al patimilor vant ,
Duc sufletul prin locuri si prin carari ascunse,
Departe de pamant,
Iata cumplita spaima, ce in sanu-mi aprinse
Uracioasa privire a fostilor parinti ,
Si altarul de piatra, pe care stau intinse
Madulare de sfinti.
Fioroasa raceala ce-nsufla-a ta vedere,
Vesnicului intuneric aicea domnitor,
Si grozava tacere
Arat umbrele mortii ce printre oase zbor!
Imi pare ca ma aflu in locuint-adanca
A unei groaznici iesme, ce sangiuri o hranesc;
Si care de o stanca,
Pe calator sfarama c-un zambet satanesc,
Sau in padurea-aceea, in care mai-nainte,
Druizii cei salbatici jertfeau pe osanditi,
Cand, setosi de omor uri, treceau de puteri sfinte
Stejarii-mbatraniti!
Aici cu toate-acestea religia vorbeste
Celor ce vor s-asculte cuvantul lui Hristos:
Groaza cu-ncetul piere, si omul intalneste
Povete de folos.
Vicleanul isi dezbraca aici ipocrisia;
Acel cait se-mpaca cu ceru-ntaratat;
Aici fapta cea buna viseaza vesnicia
S-asteapta nencetat.
Si omul care crede, si omul ce asteapta
De-o sfanta mangaiere in veci e insotit;
Pacea va fi cu dansul; el va lua rasplata,
Caci a nadajduit.
Cimitirul
Aceasta pagina a fost accesata de 2014 ori.
