Mierla si bufnita
de Grigore Alexandrescu
Intr-o padure deasa, de cetati departata,
Mierla se-ntilni seara cu bufnita umflata.
"Prietena - ii zise - ti-aş face o-ntrebare,
Daca a mea-ndrazneala n-aduce suparare.
Spune-mi, ma rog, lumina de ce nu-ti e placuta,
De ce stai toata ziua ascunsa, nevazuta?
Nu cunoşti, cum se vede, razele diminetei,
Dulceata primaverei, placerile vietei.
Poate eşti ruşinoasa, şi crezi ca nu cinti bine:
Dar eu şi alte pasari mai vrednici decit mine
iti vom da-nvatatura, şi vom pune silinta
Sa-ti mai suptiem glasul cit va fi prin putinta.
Vino miine la mine sa mergem la plimbare,
Ca sa faci cunoştinta cu o privighitoare."
Bufnita ii raspunse: "iti multumesc, iubita,
Eu cu soarele vostru nu sint obicinuita;
imi supara vederea. Lumea o sa ma vaza,
insa, cind m-oi deprinde cu a luminei raza."
Multi zic ca neamul nostru nu este inca-n stare,
Ca altele, sa faca cercari de-naintare,
Ca-nvatatur-adinca, idei, filosofie
Sint prea vatamatoare l-a lui copilarie,
Declamatia-aceasta, pompoasa, ingimfata,
De vreti, poate sa fie despotilor iertata:
Numai lor le e buna a unui neam orbire,
Caci nu-l lasa sa-şi vaza a sa nenorocire:
Dar in gura acelor ce-o zic pe dinafara,
Sau e o nerozie, sau este o ocara.
Noi le-am putea raspunde putinele cuvinte
Bufnitei adresate de mierla cea cuminte:
"Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecina,
Daca macar cercare tu nu faci vreodata
Sa scoti cel putin capu din noaptea-ntunecata,
Apoi cum t-ei deprinde cu soare, cu lumina?"
1842
Mierla si bufnita
Aceasta pagina a fost accesata de 3167 ori.
